Cherhanaua Histria, un loc unde ciorba de pui e fără pui și micii sunt asortați

Scris de: Kay Jay

Restaurant – Cherhana Histria
Nu cumva să vă pună Naiba Ghem să călcați pe acolo! Sau, dacă vreți senzații tari, românești, mergeți și testați pe propria piele arsă de soare, pe proprii nervi întinși oricum ca praștia făcută din muci închegați de asfaltul topit și drumul lung ca o zi de post.
Să fie monopol pe zonă, ca și la Gura Portiței, unde un șmecher întreprinzător  practicant de prețuri ia epiderma de pe tine, chiar și nefriptă de soarele sălbatic, până la sânge, ba îți suge și măduva cu lăcomie? Unde o pișoarcă de bere fiartă la 300 și o cafea de 100 ml te expielițează de viu, bașca borșul pescăresc, care e lipovenesc lungit cu apă din lac și fâța de 35 de lei, cu o linguriță de mămăligă, să saturi un pui de găină, nicidecum o ființă umană vie!

Cum ziceam, dacă vă mănâncă în fund, scărpinați-vă! O să vă detaliez și de ce. Nu vă spun decât că, după ce am plecat cu gashka nebună de acolo, proprietarul de la Histria a ordonat angajaților, după ce s-a năpustit la ei și i-a boscorodit bine: „Încuiați tot și dați drumul la câini!”
Ajungem ostoiți de foame, ne așezăm, vine un băiet pierdut în spațiu și năucit de caniculă, probabil debutant  în ale ospătăriei, aproape că ne face milă, cerem meniul, îl aduce, pare îmbietor și sensibil mai ieftin ca la Portiță. Jubilăm că au ciorba zilei.
„Care este ciorba zilei?” întrebăm noi. „Nu știu!” răspunde băietul năucit, cu pixul tremurându-i în mână.
„Păi cum nu știi, nu lucrezi aici? ” noi scărpinându-ne în cap. „Păi să întreb la bucătărie!”
Dispare și reapare ușor mai năuc.
„Ai aflat ce ciorbă aveți?” noi dându-ne coate. „Of, nu știu! ”
Apare o ospătăriță draguță, care face ea oficierile și întreabă la bucătărie – „Au supă de pui!”
Reapare băietul năucit de avalanșa de întrebări: „Aveți ciorba de legume?” – „Nu știu!”. Ritualul se repetă și prietenii comandă fiecare ce poftește. „O ciorbă de burtă, te rog!” – „Cu muștar?” Hăhăiturile noastre isterice îl fac să roșească. „Cum vrei tu, dar fără muștar!”
Un amic comandă și el, după ce se ostoiește de râs: „Vreau și eu o salată de varză” singura care era în meniu.  „De care?” întreabă interesat băietul. Dar, de fapt, ce-o fi aia ciorbă???
Gata! Să vină altcineva, că amărâtul ăsta e pierdut rău în spațiu, probabil ține locui altcuiva și decât să moară nevinovat, chemăm ospătărița, care taie toată comanda și reface lista doleanțelor.
În sfârșit, apare cu platourile. Ciorba de burtă e ok, are bucăți, mujdeiul face furori, e devorat cu sălbăticie de mesenii hămesiți, pâinea e la felie, 1 leu bucata. Împărțim rapanele comandate de un amic, apoi purcedem la lupta cu tacâmurile. Vaier general! Ciorba casei e… supă de pui cu tăieței, în meniu, realitatea e alta… o zeamă gălbuie, plăcută la gust, dar care poate conține urme vagi de os, piele de găină pe care am dat-o la câini ca să ne păstrăm dinții și zero fidea. Oricât am strecurat-o cu furculița, n-am găsit rămășiță de fidea pe-acolo… Poate a mers la pastele cu rămășițe de mușchi?!
Vin, finalmente și micii cu cartofi prăjiți ceruți de o prietenă care poftea și era și flămândă, biata de ea. Stupoare! Cartofii prăjiți sunt, de fapt, fierți în coajă și pârliți oleacă în ulei, iar micii sunt asortați – doi de o săptămână și ceilalți doi, de 3 zile, roz și cenușii!!! Și colac peste pupăză, îi aduce tot flăcăiașul semiadormit! „Ăștia să-i mănânce ăia de la bucătărie!” tună iritată de așa blasfemie prietena.
Ce Dumnezeu ne mai așteaptă, oare? O nenorocire nu vine niciodată singură. Merg la baie, pentru alde necesități. Oops, se oprește lumina, beznă. Glumesc către o tanti – acum să vezi că se oprește și apa! Nu zic bine și hop, gata cu apa, noroc că m-am clătit pe mâini. Râd de una singură.
Mă întorc amuzată la ai mei, care fierbeau, salvarea e că suntem bășcălioși fără concurență și deja vecinii de mese care se certau cu ospătarii puneau paie pe foc, alimentând tensiunile.
Când s-a oprit curentul, s-a oprit și apa la baie, deci au meritat să li se înfunde budele, așa că, să stea cu rahatul cu moț!
În fine, cerem nota de plată, să scăpăm naibii odată de acolo. „E pană de curent și nu putem scoate bonul de casă”.
Explodăm, cerând să calculeze cu creionul, pe hârtie. Vine nota, umflată precum gogoșile burdușite cu bicarbonat și drojdie. „Măi, asta și asta nu erau în program, refaceți nota!” Reface a treia ospătăriță nota, între timp, vecinii de masă urlau, gesticulau și plecau fără să se caute la buzunare. Înăuntru, patronul, scos din minți de aiureala bucătarilor și a băietului amețit, urla la ei ca scos din minți: „După ce pleacă ăștia, încuiați tot și dați drumul la câini!” Ne trimite vorbă să plătim cât vrem și să mergem sănătoși. Suntem băieți buni și socotim frumos, plătim exact cât credem că face și ne luăm adio. Ne-au și mulțumit, numai că au scăpat de noi.
„Mulțumim frumos de reportaj!” le strig din mers, rânjind cu cinism, ceea ce am și făcut. Poftă bună!  Sau, pofta-n cui!