Scris de: Ouatu Hăineală
Toată suflarea manelo-cocalarească a fost, timp de câteva zile, în panică, datorită dispariției unuia din copiii de haur al fenomenului numit “manele“. Pirandele au bocit neîncetat, balaoacheșii și-au jumulit părul de pe piept și s-au crestat cu cutterul, ferul a ruginit de cât a plâns de oftică, dușmanii au crăpat, iar românimea manelistă a uitat cu desăvârșire de scandalul cu premierul în jurul căruia s-au ciorchine toți ăia care vor să meargă cu el la pârnaie.
Interpretul Adi Minune a fost de negăsit timp de 4 zile. L-au căutat cu câinii șoricari, cu magnetul – presupunând că are ceva monetar prin buzunare, cu plasa de fluturi, cu niște benzi mari de hârtie adezivă, sperând că se va lipi de ele, cu un mini-aspirator de firimituri; la un moment dat, au apelat la serviciile unor entomologi (se ocupă cu studiul insectelor), care să vină cu lupele lor bengoase, să găsească valoarea neprețuită. Cu toții s-au panicat ca nu cumva, să se înece în apa din copita vreunei vaci, să se sufoce în vreo balegă, ori, și mai grav, să-l ciugulească vreo nenorocită de găină.
Într-un târziu, după patru zile de lipsă, un fan înfocat a venit cu el în buzunar, oarecum nevătămat, chiuind de fericire. “Adi Minune trăiește!“
El tocmai fusese prins în șanțurile de pe talpa fanului împătimit, care, neatent, l-a călcat la un concert, pe când bătea ritmul. De atâta bătut din picior, încălțămintea nevolnică a cedat, firește și datorită delirului, nimeni nu a sesizat exact momentul dispariției marelui artist.
Cizmarul a fost cel care l-a dezlipit pe Minune odată cu guma de mestecat în care se fixase și care l-a protejat relativ bine de impactul cu asfaltul.