Scris de: Șerpilian Moroianu
Ca orice român care vrea să mai respire puțin aer de stațiune, am tras o fugă cu mașina. Undeva unde n-am mai fost. La Costinești. Am încercat să redau cât mai fidel atmosfera și dialogul cu un localnic. În atenția naziștilor gramaticali: dialogul a fost redat verbatim, adică exact cum a fost rostit.
Primul lucru care te întâmpină când te apropii de stațiune a fost bangul sonic. Undeva la 150 de decibeli, suficient cât să corodeze vopseaua de pe mașină și să îmi facă praf geamurile. Am parcat, mi-am înfipt în urechi niște antifoane și am purces.
Apropiindu-mă de mare, am reușit să disting una, două, zece… surse de zgomot, fiecare un fel de disco-crâșmă pe malul mării, dotată cu maneliști cântăreți, maneliști dansatori și maneliști- acompaniatori: “heeep, heep”. Unele disco-crâșme erau la next level: aveau muzică house. Din aia veche, de pe când o introdusese Atomic TV în Românica. Am înaintat pe faleză, sperând să găsesc și plaja. Mă duc la un dozator de băutură, ceva în genul TEC-ului de pe vremuri – nu de alta, dar ăsta n- avea bombe fonice să îmi distrugă ce îmi mai rămăsese din timpane. Cer un shot și îl întreb pe tipu’ de stătea acolo:
– Cât mai e pân’ la plajă?
– Aci e plaja!
– Asta? mă uit în jos. Nu prea era nisip, mai mult coji de semințe, mucuri de țigară și pahare de plastic, dezintegrate în diverse stadii.
– A, da. zice tipu’ de la dozator.
– Păi și nisipul? Marea unde e?
– A, zice. Ne-a zis ăia de la primărie că au probleme.
– Ce probleme?
– E “roziune”. Vin valurile și strică plaja, strică tot. Acu nu-știu-câtă vreme venise un primar de ne zisese să facem curat, nu mai aveam voie cu semințe, cu țâgări, cu nimic. Și să vezi, rămăsesem fără nisip. Luase marea tot. Cădea și casele în mare. Acuma, ăsta e mai șmecher. Ne-a zis: bă fraților, dacă dați muzica tare, așa la vreo sută de decibeli și mai bine, nu mai vin valurile așa mari! Le ține muzica în loc. Manelele e cele mai bune, că are aceeași cadență cu valurile de-aci.
– I-auzi. Nu știam.
– Și ca să nu ia nisipul, îl mai suplimentăm. Ne-a dat voie, dar eh, e așa, mai pe șustache.
– Cu ce?
– Păi nu se vede? Râde tipul. Cu coji de semințe! Vezi, toată Marea Neagră, numa la români e salinitate normală, știai?
– Nu. Cum așa?
– Vezi, Marea Neagră e specială. E “zalmastră”, adică n-are multă sare. Cam jumate față de alte mări. Da’ la noi, fin’că mâncăm semințe, sarea de pe coji să duce în apă și să dublează salinitatea mării. Ia’ la Costinești, țin să zâc, e mai mare față de alte stațiuni din toată lumea! Nu te duci la fund nici să vrei!
Privesc spre mare. Primii metri erau ceva alb și gelatinos, mai în larg niște tentacule de un verde fosforescent, ceva ce păreau a fi scoici plutind, pietre, funie, lemn, pahare de plastic și jumate de baliză. Mai încolo un schelet cu un bolovan de gât; plutea și bolovanul.
– Și așa, ține totul la suprafață? Deci nu e nevoie să știi să înoți.
– Da, da. Păi au venit unii de la Harfard să studieze. Au zis că n-a mai văzut așa ceva. E singura stațiune din lume care plutește pe coji de semințe, îți dai sama!?