Românii sunt cam pe locul 5 în Europa la consumul de alcool, de fapt, clasamentele îi situează în primele cinci locuri şi la bere, şi la vin. Şi nici cu ţuica nu stăm deloc rău, se pare că suntem favoriţii clasamentului, ca unici producători de țuică, patentați. Iar beciurile gem de butoaie cu vin. Vin întăriri şi beau împreună cisterne de vin şi bere când e „secetă” şi setea usucă gâtlejurile.
Cot la cot, la sate se bea gospodăreşte. Şi la oraşe. Înainte vreme, oamenii mergeau la munca câmpului şi, după ore istovitoare de muncă, dădeau pe gât câteva păhărele de ţuică sau de vin. Sau de ţuică şi vin. Ulterior, oamenii cu coasa, sapa, furca şi lopata beau în pauza de prânz, ca să alunece mai bine merindele pe gât şi pentru o bună digestie. Nici Doreii de şantier nu fac excepţie. Evoluţia lucrurilor a făcut ca odată cu traiul tot mai precar, oamenii să înceapă să bea de la prima oră, ca adjutant la cafea, pentru întărire, stimularea poftei de mâncare şi să prindă puteri pentru muncă, apoi vine aperitivul de la prânzul pe câmp, după care, seara, mai merge o duşcă-două, pentru atenuarea febrei musculare şi a oboselii, iar pentru un somn dulce, cu vise color, se dă din nou cep la butoi şi se scoate coceanul de la ţoi.
Mai nou, oamenii doar beau, că de muncă s-au mai lăsat. Din plictis, sau din supărare, să le moară duşmanii, sau din plăcere, beau de dimineaţă până seara. Beau de rup, beau de sting, beau de crapă.
Se sprijină de gard sau sprijină gardurile de ei, zidurile caselor, pomii, crucile din cimitir, chestii imaginare, astupă şanţurile ca nu cumva să se umple de apă, dorm pe unde apucă, cum apucă, fac banking cu băncile găsite în cale, cad laţi de-a lungul şoselelor şi riscă să fie stilizaţi cu creta pe asfalt a doua zi.
Mulţi bărbaţi pierd de timpuriu bătălia cu alcoolul. Unii dau în ciroză şi mor în plină andropauză. Sunt uliţe întregi unde rămân babele satului, ştirbe, sure, cernite, să-şi înece singurătatea şi-amarul în ţuici şi vin, pe lângă drum, pe lângă gard, ţine-mă, Doamne, să nu cad!
Nici bebeluşii nu sunt uitaţi, ca nişte buni creştini ce sunt, românii îi împărtăşesc încă de mici cu pâine muiată în vin, ori le dau să sugă degetul trecut prin ţuică, plus că mai este şi avantajul că cel mic adoarme liniştit şi nu mai orăcăie să nevrozeze melteanul sictirit şi care n-are chef de plânsete de copil mic.
Dar, vorba aia, mai bine îngrăşat din bere decât cocoşat de muncă!
Numai că mai apar şi cârtitori printre neamuri, neveste, soacre, prieteni, şefi, duşmani, vecini; când ţi-e lumea mai dragă, auzi: băăă, ești rupt de beat, eşti beat mort, beţivan împuţit, sau beţiv infect!
Nimic mai fals. Expresia „beţiv infect” este perimată şi deplasată, din simplul motiv că alcoolul dezinfectează, cum ştie toată lumea. Cu cât alcoolul e mai gradat, cu atât şansele ca microbii să moară sunt mai mari. Sunt multiple variante de alcool, de la cele mai slab alcoolizate, precum vinul, berea şi lichiorul, la cele mai strong, precum whisky sau burbon, coniac sau vodka, palincă sau alte trotiluri mortale. Nici alcoolul sanitar nu e de aruncat, merge foarte bine filtrat prin pâine sau băut ca atare, cică, pe vremea lui Ceauşescu era mai naşpa, acum e plăcut, aromat şi numai bun de tras la măsea când te doare. Sau, de dat pe gât, ca să nu mai simţi durerea de măsea.
Noi zicem, totuşi, să nu faceţi asta acasă, consultaţi mai întâi un specialist, eventual, în ale băutului, întotdeauna, profesioniştii sunt cei mai buni.
[xyz-ihs snippet=”Kay-Jay”]