Dragi cetățeni care vedeți demoni în acorduri de chitară și semnul Bestiei în fiecare vers de dragoste, am decis să vă ajut. Pentru că observ că aveți o relație tensionată cu metafora și sunteți ușor de „sufocat” de un text care conține mai mult de două silabe, am tradus piesa Alexandrei Căpitănescu în limbajul „valorilor” voastre, ca să înțelegeți că nu e nevoie de exorcist, ci de un curs de literatură de clasa a cincea.
Analiza pe „înțelesul tuturor” (sau: Cum să nu mai vezi diavoli în sufragerie)
Piesa „Sufocă-mă” este, în esență, descrierea unei relații toxice – acele relații în care unul vrea să controleze totul, iar celălalt e disperat după atenție. E psihologie de bază, nu liturghie neagră. Dar hai să detaliem, că știu că vă plac explicațiile mură în gură:
„Te simți ca o fantomă”: Nu, nu e o invocare a spiritelor. Este acea senzație când partenerul tău se uită prin tine de parcă ești mobilă. E o metaforă, dragi „intelectuali” de Facebook. Dacă vă simțiți ca o fantomă când vă uitați în oglindă, e de la lipsa de lectură, nu de la vrăji.
„Sufocă-mă / fă-mi plămânii să explodeze”: Aici e momentul în care panica voastră atinge cote maxime. Stați liniștiți: este o hiperbolă. Înseamnă că dragostea e atât de intensă încât te copleșește. Dacă ați fi iubit vreodată cu adevărat, ați fi înțeles că „sufocarea” e doar dorința de a fi prezent în fiecare secundă a celuilalt. Dar, hei, pentru voi, „iubire” probabil înseamnă doar ce scrie pe felicitările de 8 Martie, nu?
„Născută pentru tine, ca să mă controlezi”: Aici vorbim despre dependență emoțională. E un strigăt de ajutor împotriva posesivității. E exact opusul „lucrării diavolului”. E despre cum oamenii se pierd în relații. Dacă ați citi versurile fără să vă tremure mâna pe cruciuliță, ați vedea că e un text despre vulnerabilitate umană.
De ce Rock-ul vă provoacă alergii?
Să fim serioși, ura voastră nu e despre „mesaje sataniste”, că habar n-aveţi ce sunt acelea cu adevărat, altfel nu aţi asculta manele. E despre faptul că rock-ul are coloană vertebrală, are volum și, mai ales, are atitudine. Voi vreți o lume în care muzica e doar fundal pentru reclame la margarină, medicamente și știri despre vreme. Sau cum e la modă acum, şuierată printre buze de cântăreţe botoxate şi afectate de parca au uitat vibratorul pornit.
Un artist care are curajul să pună pe masă emoții brute, durere, control și pasiune – adică fix ce face Alexandra Căpitănescu – vă sperie pentru că vă oglindește propria mediocritate şi vă depăşeşte intelectul. Vă e frică de tot ce nu are „binecuvântarea” oficială a „cântecelor de adormit copiii” pentru că sunteți obișnuiți cu muzica care nu spune nimic, doar îngână ceva despre soare și flori sau despre nimic. Muzica care vă place vouă este un banal sunet static de fundal.
„Nu e manea, deci e Satana!” – O scurtă lecție de estetică pentru cei cu „antenele” blocate
Mai este o mare categorie de hateri. Cea mai mare problemă pe care o au aceşti „apărătorii moralității” cu piesa Alexandrei Căpitănescu nu e doar că e rock. E faptul că nu e manea sau muzică populară.
Vedeți voi, pentru acest segment al populației, muzica se împarte în două categorii:
„Muzică de suflet”: Adică acele melodii care merg perfect cu sarma și o bere la pet, unde versurile sunt atât de simple încât nu trebuie să folosești niciun neuron pentru a le procesa. Acolo totul e „curat”, „de la Dumnezeu” și „tradițional”, chiar dacă textul vorbește despre cum „am dat țeapă la dușmani”.
„Muzică necurată”: Orice piesă care îndrăznește să fie complexă, să aibă chitare distorsionate, o voce care trece prin octave și un mesaj care nu e despre „cât de șmecher e bombardierul’”.
De ce îi deranjează atât de tare că Alexandra nu cântă „la fel ca toată lumea”? Pentru că muzica rock, prin însăși natura ei, te scoate din zona de confort. Rock-ul te obligă să simți, să te revolți, să analizezi. Ori, pentru cineva a cărui culme a rafinamentului cultural este „o dedicație pentru prietenii mei care mă vor rău”, e de înțeles de ce o piesă ca „Sufocă-mă” pare o invocație demonică.
Dacă are chitară electrică, „E zgomot drăcesc!”, trebuie să fie cu acordeon şi clarinet sintetizat pe orga lăutărească şi să sune “dârlâ, dârlâ, dârlâ, dârlâ.”
Dacă vocea exprimă durere reală, „E posedată!”, trebuie să exprime barosăneală narcisică sau victimizare de părinţi abuzivi care au făcut copii doar ca să le dea o cană de apă la bătrâneţe şi care se pun pe ei în centrul universului iar viaţa personală a copiilor să le fie dedicată doar lor… Apropo, tot un fel de sufocare este si acest comportament promovat în imitaţia asta de folclor românesc.
Dacă versul e despre psihologie și nu despre cum să-i faci pe dușmani să crape de ciudă, „E mesaj subliminal pentru tineri!” Tinerii trebuie să înveţe din muzică un stil de viaţă “tradiţional” în care bărbatul este puternic pentru că este un model de barosan grandios, are maşini, bani, femei şi duşmani invidioşi, iar femeia este puternică doar dacă e tunată ca să dea bine lăngă bombardier, în rest trebuie să fie supusă ca să poată să întemeieze familia tradiţională.
Dragilor, să ne înțelegem: Faptul că Alexandra Căpitănescu refuză să cânte „pe spatele la fete câştig bani frumoşi” sau „Nu lasati pe drum parintii” nu o face satanistă, ci artistă. Dar în mintea voastră îngustă, tot ce nu poate fi dansat cu un teanc de bani în mână la o nuntă de fițe, sau să te facă plângi fals că au plecat copii la muncă în străinătate şi au lăsat părinţii singuri, trebuie să fie „lucrarea celui rău”.
Data viitoare când vă simțiți „atacați” de o piesă rock, întrebați-vă: e chiar Satana, sau e doar faptul că n-ați mai auzit o metaforă de la manualul de literatură din clasa a opta? Poate dacă ați schimba „Sufocă-mă” cu o manea despre cum „îți face dușmanul o vrajă”, ați dormi mai liniștiți… dar ați rămâne la fel de orbi la artă.
Sfat pentru „Mintiți Încuiate”:
Data viitoare când auziți o chitară electrică, nu mai căutați portaluri spre iad. Încercați să căutați un dicționar de sinonime sau, și mai bine, ieșiți din bula în care „muzica creștină” se termină la primele trei acorduri de chitară. Nu vă obligă nimeni să vă placă muzica simfonică, jazz, rock, dar aruncatul cu noroi către ceva pe care nu-l înţelegeţi nu ne face pe noi ceilalţi să fim de acord că voi aveţi dreptate şi că aceasta este normalitatea.
Alexandra Căpitănescu nu invocă spirite. Ea invocă emoție, ceva ce, din păcate, pare să vă fie la fel de străin ca fizica cuantică sau rotunjimea Pământului. Dacă vă „sufocă” o piesă rock, poate e semn că a venit timpul să deschideți o fereastră… sau o carte.