[xyz-ihs snippet=”Kay-Jay”]
Piranha. Nu vreun politician român, nici celebrul peşte răpitor de pe Amazon, nici comedia horror cu acelaşi nume, ci clubul Piranha din Bucureşti, Regie.
Desigur, Piranha are în spate o poveste frumoasă, despre visurile copilăriei, distracţie şi socializare. Este, într-adevăr, o oază de „wow!”, într-o zonă intens populată cu studenţime tot mai slabă calitativ, care aduce din străfundurile Vasluiului şi ale Oltului comori de folclor manelistic şi tone de coji de seminţe, scuipate cu osârdie pe faleza Dâmboviţei. Piranha este un loc aproape de vis, dacă ar fi să nu mănânci, ci doar să admiri.
Nu că ţi-ar pune pe farfurie peşti piranha rânjind sinistru, ci pentru că, după ce admiri interiorul absolut fabulos, ce imită destul de reuşit vechile corăbii de lux şi de după hublouri chiar rânjesc la tine temuţii peşti, cu dinţişorii lor drăgălaşi. şi după ce nu mai conteneşti cu studiatul florei şi faunei din curte, de la iguane la peşti, păsăret acvatic, păuni şi alte lighioane exotice, te ia naiba în faţa meniului, până ce un amărât de ospătar care aleargă mai ceva ca la cross, cu tava în mână, încearcă să-ţi preia comanda. Ne-a luat naiba şi pe noi, recent. O fătucă drăguţă foc a reuşit, cu şase halbe goale într-o mână şi un vraf de farfurii în cealaltă, să ne întrebe ce poftim. După vreo 20 de minute a adus berile. Berile au dat în fiert în aşteptarea mititeilor şi a altor beri. Care au ajuns şi ei, în fine, după vreo alte 40 de minute. Nu aveau pâine, nu aveau muştar, iar cartofii prăjiţi erau de ieri şi reci. „Păi nu am adus pâine şi muştar fiindcă nu aţi comandat” răspunde inocent flăcăiaşul care ni i-a adus. Păi bine, măi, băiatule, chiar trebuia să comandăm muştar la mici, nu se presupune că ar fi la pachet?
Prindem asfinţitul, luna şi aproape şi miezul nopţii până ce biata fată trece pe aproape a şaptea oară fără să ne poată onora, încărcată până la refuz cu alt vraf de platouri cu meniuri. Vine, biata de ea, ne cadoriseşte cu nota. După încă douăzeci de minute, în sfârşit, plătim, după ce îi facem disperaţi semne că nu am dispărut. Probabil, puteam să şi dispărem liniştiţi, fără stres, păcat de obraz, nu se face. Sărim pe ea: „Biata de tine, mai rezişti? Că am văzut că sunteţi puţini şi nu faceţi faţă la zeci de mese şi sute de clienţi.” „Mai rezist câteva zile şi îmi dau demisia, este infernal, chiar nu mai pot. Alţi doi colegi au plecat săptămâna asta şi am rămas doar cinci oameni pe tură” se scuză ea, ştergându-şi sudoarea şi oftând prelung.
Dragi patroni de la Piranha, nu uitaţi că „noblesse oblige”. Este prea păcat de toată strădania voastră de ani de zile şi de tot ce aţi reuşit bun şi frumos aici, chiar sunteţi de top, dar să vă daţi cu firma în cap chinuind doar câţiva angajaţi la volumul de muncă necesar, chiar este mare, mare păcat…