Am fost un copil cuminte! Până pe la 6 anișori credeam că sunt creatorul lumii, pentru că, de câte ori mă vedea mama, exclama: „Doamne, Dumnezeule!”. Am înțeles ca așa mă cheamă. Ceea ce n-am înțeles niciodată e că, de fiecare dată după ce rostea asta, mă încingea cu bătaia. Dar asta e altă poveste!
Ceea ce vreau să vă relatez începe în toamna anului 1977, la sfârșitul clasei întâi. Învățătoarea striga numele copiilor care trebuiau să vină cu coroniță (premianții, deci). Eu, împrăștiat fiind de fel, am perceput în felul meu. Dau fuga acasă şi le spun părinților că în data de (…), trebuie să fiu prezent la căminul cultural, unde se ținea festivitatea de premiere, având asupra mea una bucată coroniță.
Cum eram singurul băiat din familie, tata s-a apucat degrabă și mi-a făcut cea mai frumoasă coroniță din câte au existat. Din tufănele, evident, că alte flori de unde? Noi n-aveam în grădina decât știr și pălămidă. Veniseră şi bunicii din partea mamei, tare bucuroși și mândri de unicul lor nepot la vremea aia. Aduseseră portocale, bomboane și un tort de toată frumusețea că, deh, o dată ia copilu’ premiu în clasa întâi.
La ora stabilită, mă îmbracă mama în uniformă și fuga , fuga, să nu întârziem la decernare. A fost printre primii doi părinți, că mama era femeie grăbită. Ne-am așezat în primul rând, să-și vadă odrasla mai bine când o urcă pe scenă cu coronița pe cap.
După o așteptare relativ lungă plus agitație, vin dascălii, conducerea școlii și începe, în sfârșit strigarea pe nume a celor care, după merite deosebite, trebuiau premiați. După ce, în sfârșit și ultimul elev își primește premiul, mama, ca dintr-un vis trezită, mă înșfacă de umeri și, hopa sus cu mine pe scenă, strigând cât o ținea gura:
– Tovarășa învățătoare, pe-al meu îl uitarăți!
Stupoare!
Învățătoarea, o femeie blajină, o privi pe mama pe sub ochelari, deschise un carnețel și, după câteva secunde îi spune mamei:
– Doamnă dragă, al dumitale nu a luat niciun premiu!
În secunda aia, mamei i-au apus toate răsăriturile, i s-au prăbușit toate orizonturile, m-a luat de umeri şi m-a scos din sală şi până acasă a jelit întruna. Și eu cu ea, că nu știam ce are.
Acasă, bucuria de pe chipurile tatălui meu și a bunicilor a pălit instant când au văzut-o pe mama bocind. Ce tort? Ce bomboane? Ce portocale?
Am primit o porție de bătaie, o farfurie cu ciorbă de perișoare și m-au trimis la somn.
Nici în anii ce au urmat n-am luat premiu. Da’ măcar n-am mai spus acasă de coroniță.
[xyz-ihs snippet=”Marius-Antimanea”]