[xyz-ihs snippet=”Kay-Jay”]
„Viitor de aur țara noastră are/ Și prevăd prin secoli a ei înălțare”
Viitor de haur! Da!
Bietul Eminescu n-a prevăzut, însă, cocalarizarea și manelizarea României, după dezrobirea țiganilor și emanciparea bordeienilor și a chirpicarilor. N-a prevăzut, săracul, nici (i)Epoca de Aur, în care multiculturalismul proletaro – CAP-ist cu influențe rromanes a generat specia numită Omul Nou, vietatea sub-mediocră, semidoctă, alfabetizată dintr-o gravă eroare, care are numai drepturi, e mai egală decât toți ceilalți, sare de cur în sus când citește asta, bate furioasă din copită că e ca ea, are opinii extrem de pertinente și mai rău, votează! Că nu tot săteanul a rămas om de bun simț, muncitor și cu frica lui Dumnezeu! Pe unii, experimentul a reușit, România s-a primenit. Omul Nou, tălpetele nici orășean, nici țăran, țoapa corcită cu bronz natur și apucături de mahala, a populat orașele, ocupând două treimi din populație. Pe fondul noii revoluții neo-socialiste, pițiponcăreala și fițoșereala au șlefuit cumva comportamentele abrutizate de decenii de ceaușism.
Ei, noua specie puiază. Uneori, la greu. Nu că familia ar fi „temelia societății”, ci că e trendy. O MILFă sau o mămică anostă încălțată cu balerini, cu coadă de cal în creștet, împingând cu o mână căruciorul pe trecerea de pietoni, în timp ce, cu cealaltă ține telefonul, zbierând la vaca aia care nu înțelege („- Fatăăă, în puii mei, tu nu pricepi că i-aș pune-o ăluia ca o cățea în călduri?”) e o imagine deja emblematică.
La asorte cu burtosul ras în cap și a cărui privire nu poate coborî de pe țâțele puștoaicelor ori de pe LCD-urile cu fotbal, și care-și zice tată, marțafoaica asta cu telenovele-n cap și două licențe pe bani și plagiat, ori coafeză la vreun salon, se proptește-n telefon, la masă, în mall, alte 2 ore, rotind ochii, în timp ce loaza lor râzgâită și nestâlcită în joarde la timp aleargă ca turbata cu alte fiare de-o șchioapă, urlând și chirăind în așa hal, că sistemele audio din cluburi se ofilesc pe lângă decibelii emiși de creaturile astea infernale.
Căci, ca și turmele, aceste mici creaturi se asociază în scopul de a-și consuma energia de nestăvilit și de a distruge nervii celor ce încearcă să petreacă o juma de oră liniștită, în oraș. Aleargă de colo-colo, nesupravegheate, lovindu-se, ca bondarii fără cap, între ei și de tot ce le iese în cale, zbiară de-ți țiuie urechile, te doboară cu rolele, trotineta, tricicleta, te calcă cu mașinuța electrică și cu poneiul mecanic, dărâmă platourile încărcate cu farfurii și cești, cu care vin bietele ospătărițe, scuipă, râgâie, bat din picior și când nu le convine ceva, adică tot timpul, încep să ragă și să plângă speculativ: „Vreau!” „Nu vreau!” „Ăla m-a loviiit!” „Aia e o proastă!” „Ăla nu mă lasă pe tobogan!”
Te lasă orice rămășiță de bunăvoință, ți se rostogolesc înjurăturile de părinți și de sfinți pe limbă, te mănâncă palmele, pumnii și simți nevoia imperioasă de a-i arde pe loc un șut bine țintit lighioanei prost crescute, fix în fundul ala neastâmpărat. Ori s-o târâi pe mă-sa de ciuf afară și să-l stâlcești pe tac-so-n pumni, să-și crească odrasla cum se cuvine.
Al dreak’, mai degrabă te lasă pe tine nervii decât să-și înșface părinții loazele, să le-apuce de-o ureche, ori să-i disciplineze cumva; mamă, nu e frumos, nu e voie, nu se face asta, ași! Țopârlanii și mitocancele de la masă se amuză copios pe seama isprăvilor vietăților plăsmuite în minunatele lor etuve și chiar le încurajează, ca, mai târziu, să se descurce-n viață, frate!
Așa că, trăiește în menajerie, ce poți face?