O tot ard ăștia românește cu Dragobățul ăla rău de muscă, futacul din Bucegi, de care am auzit abia după ’90, dar, nah, cine e român adevărat se jură că a trăit cu Dragobete-n tindă și-n oglindă toată copilăria! Cum zice conu’ Tudor, Vobretenia, Rogobete, Bragobete sau Bragovete nu prea par, ba chiar nu-s nici denumiri romane și nici, bineînțeles, daco-gete, ci slave. De la serbarea numită în chipurile de mai sus prin diverse părți cu migrații slave avem Dragobetele, care, e drept, se mai ținea în câteva sate oltenești și într-un colțișor moldav înainte să-i dăm cu el peste ochi lui Sf. Vali cel străin de neam și țară.
Fac ăștia atâta tămbălău, de parcă Dragobăț care face mâna băț ar fi tata taților puilor de dac, fătat de mă-sa Dochia când purta catrință străvezie și nu bulendre de băbăciune, șapte-odată.
Măă, iubăreților pe românește! Dragobete ăsta nu-i decât un armăsar de incub, un drăcșor nărăvaș încins rău la oușoare, aciuit pe-aici că să dea iama-n mândrele despletite de prin bordeie și cețăti de pământ, da’ ăștia îi mai ziceau și Sburătorul, Zmeul sau Zburător, că sucea mințile bunăciunilor băștinașe și le învălmășea fustele, după care le punea în cap, le seducea și le abandona, sau dacă nu vroiau le viola zilnic ore în șir, nenorocitu’ naibii de fucker!
[xyz-ihs snippet=”Kay-Jay”]