Epilog, rezemat în coate – Cum să nu iubești România?

[xyz-ihs snippet=”Gotovel-Defecteanu”]

A trecut și 1 Decembrie, cu sărmăluțele și fasolile cu ciolan împărțite pofticioșilor, cu galinaceele coafate cu moț și îmbrăcate popular, cotcodăcind a muzici populare pe la tembeliziuni, cu părerologi și gargaragii dându-și imbecil și sforăitor cu părerea, atotștiutori.

Mă rezem în coate, mă uit ca prostul, ca în fiecare an și cuget la toate astea și-mi vine întrebarea; cum să nu iubești România?

Această ţară minunată, cu munți înalți şi lacuri adânci, femei zvelte şi frumoase, expuse aproape ca-n vitrină, copii frumoși, sănătoși şi roșii în obraji de la poluare, care trăiesc dintr-o alocație de 20 de euro, cu angajați pe un salariu minim de 200 de euro şi cu cu prețuri de talie mondială, cu un sistem medical la nivelul anilor 80, dar noi facem tot ce e omenește posibil, că tot ce este medical posibil nu avem cu ce, sau dacă avem aparate performante, le ținem să ne mândrim cu ele când vine vreo vizită de lucru din străinătate, măcar sunt țiplate. Aparatura medicală de milioane de euro stă încă ambalată într-un subsol de spital pentru că nu sunt medici să o folosească, fiindcă la noi, resursa umană doar se exploatează la maxim, dar nu plătește nimeni să-i specializeze pe medici, ori să fie destui. Oamenii mor în spitale şi noi facem PR să nu picăm prost la UE sau la OMS, ca să nu râdă ăia de noi în ce hal de capul nostru suntem. România e țara care își alungă constant valorile de câteva sute de ani, nu contează că sunt artiști, medici, ingineri, profesori, elevi sau studenți medaliați la nivel mondial; e ţara în care inventatorii mor de foame, deoarece invenţiile lor sunt de perspectivă și de maximă utilitate, numai fiindcă folosesc materie primă ieftină şi făcută în ţară și nu adusă din import la calitate îndoielnică, dar pe comisioane exorbitante, ăstea-s lucruri care îi încurcă pe “jmekerii” care au afaceri cu statul.

România, ţara în care medicii trăiesc din şpăgi pentru că le e rușine să spună cât câștigă, adică între 200 – 500 de euro, ultimul grad salarial în sistemul de stat fiind şi ultima etapă de perfecţionare, doctorare, cărţi tiparite, șamd. România e țara în care un profesor şi un actor câştigă un minim de 150 de euro pe lună, iar maximul e şi ăla derizoriu. România e țara care mușcă mâna care a hrănit-o şi care a i-a fost întinsă în momente de restriște, alungă oameni care i-au făcut bine, valori cu şcoli înalte, pentru că nu știm să îi apreciem, atât moral dar mai ales material. Sunt huliţi oameni care nu sunt români, pe care viaţa, pur şi simplu i-a aruncat aici, dar au făcut pentru țara asta mai mult bine decât ar fi făcut alte câteva sute de români neaoși la un loc. Țara cu cel mai scump kilometru de autostradă din lume, autostrăzile nu pot fi numite autostrăzi, ci, eventual drumuri naționale.

Dar toți vacși-populii, toți agaricii, agramații și toți emanații și dandanații își dau cu părerea și știu ei tot, fac și desfac legi, reguli, politicieni, tună și fulgeră, profețesc și înjură. Cum să nu iubești această ţară minunată!? Ziceți și voi… Părerea mea…