Avem cam 12.000 de urși în România. Îngrijorător, spun mulți, pe cale de dispariție, urlă alții, care acuză că li s-au tăiat pădurile și mor de foame, deși nu am văzut încă urși scheletici și muribunzi, decât dacă-s bătrâni și bolnavi. Doar se mai sinucid unii aruncându-se în fața mașinilor, după ce fac de câteva ori “mor-mor”.
Se pare că traiul pe lângă casa omului și prin locurile de picnic, fără a le vâjâi glonțul pe lângă urechi a favorizat înmulțirea lui Moș Martin, doamna Martin a început să puieze 3-4 ursuleți, iar vietatea se apropie tot mai mult de comunitățile umane, cam cum făcea lupul odinioară, pentru a deveni câine.
Tot un câine mai mare e și ursul. Hominizii îl hrănesc deja din mână, pe geamul mașinii și îl momesc la selfie-uri.
Ca urmare, cercetătorii din Suceava vor să omologheze noua specie, ursucâinlele, sau câinursul, cu rasele aferente, astfel încât fiecare român să poată adopta unul, pe care îl va hrăni cu mâncare adecvată, conserve sau boabe la saci.
Iată câteva rase: Urstaff, Urzoi, Ursset, Urgle, Urllie, Urchon, cu categoriile Maltez, Frise sau Havanez, Boxurs sau Urxer, Urstiff, Urterrier, Urhuahua, Urchow sau Chours, Urbănesc, cu soiurile aferente, Urmațian, Uberman, Urdog, Urden Retriever, Hursky, Malamurs de Alaska, Ogarus, Urkinez, Urmeranian, Urniche, Urtweiller, Saint Urnard, Schnaurs, Shar Purs, Shih Tzurs, Urckel, Urrier, Urkshire. Și, bineînțeles, variantele outdoor – urmunitar, urberonez, urotaie și urvră ordinară.
[xyz-ihs snippet=”Kay-Jay”]